Cum s-au transformat cercetările sociologice în simple unelte de campanie și manipulare publică.
Într-o Românie tot mai obosită de promisiuni și jocuri de culise, sondajele de opinie, cândva un instrument esențial pentru înțelegerea societății, au ajuns batjocura campaniilor electorale. Zilele acestea, fiecare post de televiziune național își scoate din pălărie propriul „adevăr statistic”, în care candidatul favorit e, desigur, lider de necontestat.
Ce încredere mai poate avea cetățeanul într-un astfel de spectacol? Cum să nu ridici din sprânceană, când anul trecut Călin Georgescu nici nu apărea în sondaje, dar a ieșit pe locul I într-un scrutin intern? Cum să iei de bun un studiu în care procentajele variază dramatic în funcție de simpatia editorială a postului care-l difuzează?
Răspunsul e simplu și dureros: n-ai cum. Pentru că nu mai vorbim de știință, ci de marfă electorală. Sondajul a devenit un instrument de influențare, nu de măsurare. Se comandă, se plătește, se ambalează frumos și se livrează alegătorului sub forma „adevărului absolut”, menit să-i inducă sentimentul că „toți ceilalți pierd vremea cu outsideri”.
Cine plătește? Partidele. Din ce bani? Din subvențiile de stat, adică din banii noștri. Iar televiziunile mari, dependente de acești bani, se aliniază cuminți la linia trasată de „client”, oferind spațiu preferențial candidatului cu portofelul cel mai gros.
În loc să ne uităm la idei, soluții și programe, ne uităm la cifre măsluite, la graficul colorat și la cine „e pe val” – valul fiind, de fapt, valiza cu bani.
E rușinos. Pentru presă, pentru politicieni și pentru o țară care încă mai vrea să creadă că democrația nu e doar un decor.
Până când nu vom rupe această relație toxică dintre sondaj, interes politic și plată pe sub masă, România va continua să aibă campanii de formă și rezultate de șoc, în care realitatea socială nu contează, ci doar cine plătește studiul și unde îl difuzează.
Adevărul nu se măsoară în procente, ci în fapte. Iar în acest moment, singurul lucru măsurabil e disprețul publicului față de această mascaradă „sociologică”.
Editorial scris de Cristi Florea
