Sunt oameni care lasă în urmă cărți, studii și o carieră. Și sunt oameni care lasă, dincolo de toate acestea, amintirea unui fel aparte de a privi lumea. Ruxandra Ivăncescu, conferențiar universitar la Facultatea de Litere din Brașov, a fost un astfel de om.
Prozatoare, eseistă și cercetătoare, și-a dedicat activitatea literaturii, folclorului, etnologiei și antropologiei culturale. A scris despre memorie, mit și puterea povestirii, explorând felul în care poveștile păstrează experiențe, dau sens lumii și leagă generații. A publicat volume de critică literară și studii etnologice, dar și romane în care istoria, aventura și imaginarul se întâlnesc. Absolventă a Liceului Unirea din Brașov și a Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, Ruxandra Ivăncescu a făcut parte din acea categorie de profesori pentru care materia predată nu se oprea la informație. În amfiteatru, avea darul de a transforma miturile și poveștile în lumi în care intrai pur și simplu ascultând-o. Pentru un student, există puține lucruri mai prețioase decât să întâlnească un profesor care îi trezește curiozitatea și îl face să descopere un domeniu cu fascinație.
Am avut privilegiul de a-i fi studentă și îmi amintesc tocmai acest dar al ei: felul în care povestea. Nu am cunoscut-o îndeaproape, dar respectul și admirația au venit firesc, încă de la primele cursuri. Uneori, de atât este nevoie pentru ca un profesor să rămână în memoria unui student: o voce, o poveste spusă cu har și sentimentul că, pentru o vreme, lumea a devenit mai încăpătoare.
Vestea dispariției sale aduce tristețe comunității academice și celor care au cunoscut-o prin cărți sau la catedră. În urma sa rămân activitatea universitară, scrierile și cercetările, dar și această formă mai discretă de moștenire, greu de cuprins într-o biografie, anume ceea ce reușește un profesor să trezească în ceilalți.
Drum lin, doamna profesoară! Vă mulțumesc pentru poveștile care, chiar și peste ani, au rămas vii în amintire!
