Editorial
Ce țară avem… o întrebare care revine obsesiv de fiecare dată când realitatea ne lovește în față. De cinci ani, procurorii nu au reușit să ducă la capăt un dosar extrem de important pentru societate: achizițiile de vaccinuri. Cinci ani în care nu avem vinovați, nu avem responsabili, nu avem nici măcar o concluzie clară. Doar tăcere și o senzație tot mai apăsătoare că lucrurile sunt lăsate intenționat să se stingă.
În România, se fură ca-n codru. Nu este o figură de stil, ci o realitate pe care o vede orice cetățean. Decizii care costă statul sute de milioane de euro sunt luate fără consecințe. Fabrici și întreprinderi sunt distruse sau vândute pe bucăți, iar cei care ar trebui să apere legea par că asistă pasiv. De peste 30 de ani, sistemul pare blocat într-o stare de inerție. Rarele cazuri în care cineva ajunge la închisoare par mai degrabă excepții, nu reguli.
De aici și neîncrederea profundă a românilor în justiție. Pentru că prea multe dosare se prescriu, prea multe anchete se pierd în detalii, prea multe cazuri evidente rămân fără rezultat. În timp ce oameni obișnuiți pot avea probleme pentru lucruri minore, marile tunuri financiare par să nu deranjeze pe nimeni. Diferența de tratament este evidentă și revoltătoare.
Mai grav este că timpul pare să fie cel mai bun aliat al celor vizați. Ani întregi trec fără decizii, fără responsabilitate. În instanță, un proces civil simplu poate dura și 5-6 ani. Practic, ai toate șansele să nu mai apuci finalul. În aceste condiții, apare întrebarea firească: pentru ce mai există acest sistem? Pentru cine funcționează el?
În același timp, discuțiile despre pensiile speciale ale magistraților continuă. Nemulțumiri, proteste, revendicări. Dar când privești rezultatele, te întrebi dacă aceste privilegii sunt justificate. Pentru ce performanță? Pentru ce eficiență? Pentru ce încredere câștigată?
Iar în paralel, infractorii de lux par să ducă o viață liniștită în alte țări. Grecia, Italia, Serbia sau alte destinații devin refugii sigure. Faptul că unii reușesc să plece din țară exact la timp ridică semne serioase de întrebare. Cine i-a avertizat? Cum au știut? Sunt întrebări la care nimeni nu pare interesat să răspundă.
Revenind la prezent, cazul vaccinurilor rămâne simbolul acestei neputințe sau, pentru mulți, al unei complicități tacite. Niciun vinovat, niciun inculpat, nimic concret după ani de zile. În spațiul public au apărut nume, suspiciuni, declarații, însă justiția nu a oferit până acum un răspuns ferm.
Se discută despre oameni politici, despre decizii luate în pandemie, despre sume importante de bani. Dar dincolo de toate acestea, lipsește esențialul: adevărul stabilit oficial și, dacă este cazul, sancțiunea. Nu contează cine este vinovat sau nevinovat, ci faptul că trebuie să existe o concluzie bazată pe probe, nu pe tăcere.
Pentru că, în final, românii de rând sunt cei care plătesc. Din taxe, din impozite, din răbdare. Ei sunt cei care duc povara unui sistem care pare să funcționeze selectiv. Și tot ei sunt cei care se întreabă, pe bună dreptate: cât mai trebuie să suporte această situație?
Ce țară avem? Una în care întrebările se adună, dar răspunsurile întârzie. Una în care încrederea se pierde zi de zi. Și una în care, din păcate, prea des, cei care greșesc nu plătesc.
Surprinzător, vedem că liderii USR sunt protejați de dosarele penale, fie că vorbim despre Bucuresti, de Brașov, de Timisoara. Sunt dosare începute de 3-5 ani, dar, fără ca vreun userist să dea cu subsemnatul chiar dacă unele fapte de corupție se văd și din avion. La Brașov, procurorii erau foarte harnici când existau plângeri împotriva primarului Scripcaru. Nu au tratat însă cu același elan și dosarele useriștilor, deși, prejudiciile sunt mult mai mari. Pe aceleași fapte, primari din jurul Bucureștiului s-au ales cu 4-5 ani de pușcărie. La Brașov se pare că procurorii îi protejează pe useriști. Sunt semne de întrebare puse de mulți brașoveni…
Editorial scris de Cristi Florea
