Daniel David a demisionat de la conducerea Ministerului Educației, invocând faptul că nu a urmărit niciodată o carieră politică. O explicație care, în contextul mandatului său, sună mai degrabă ca o scuză de final decât ca o justificare solidă. Deși susține că politica nu a fost un obiectiv personal, funcția de ministru i-a priit vizibil, fiind păstrată și exercitată cu o obediență rar întâlnită față de factorul politic.
Mandatul lui Daniel David va rămâne în memoria publică nu prin reforme curajoase sau prin apărarea sistemului de educație, ci mai ales prin măsuri profund nepopulare. Cea mai contestată dintre ele a fost tăierea burselor pentru elevi și studenți, o decizie care a lovit direct în categoriile cele mai vulnerabile și care a generat nemulțumiri masive în rândul tinerilor și al părinților.
În loc să fie un ministru care să își apere propriii subordonați, interesele elevilor, studenților și ale cadrelor didactice, Daniel David a ales rolul de executant docil al deciziilor politice. Nu a existat o voce fermă în apărarea educației românești, ci mai degrabă o aliniere constantă la directivele venite „de sus”.
Prin lipsa de viziune, de fermitate și de empatie față de sistemul pe care ar fi trebuit să îl protejeze, Daniel David poate fi considerat, fără exagerare, unul dintre cei mai slabi miniștri ai Educației de după Revoluția din 1989. Demisia sa închide un capitol trist pentru învățământul românesc, dar ridică o întrebare esențială: va urma cineva care să pună, în sfârșit, educația înaintea intereselor politice?
