În episodul de astăzi al seriei „Să nu-i uităm!” vorbim despre Ștefan Aurel Baciu, una dintre cele mai spectaculoase figuri ale culturii române din exil. Poet, eseist, memorialist, traducător, ziarist și profesor universitar, Baciu s-a născut la Brașov, la 29 octombrie 1918, și a murit departe de țară, în ianuarie 1993, la Honolulu, în Hawaii. Criticul Nicolae Manolescu l-a numit „primul poet planetar din literatura română”.
Despre viața și opera sa ne-a vorbit muzeograful Roxana-Maria Cornea, care a descris existența lui Ștefan Baciu ca fiind împărțită în trei mari etape, trei vieți distincte care au construit personalitatea unui om ce nu și-a uitat niciodată orașul natal, deși a trăit pe trei continente.
Prima viață. Brașovul, poezia și iubirea pentru Mira
Născut la Brașov în 1918, într-o familie cultivată, Ștefan Baciu a beneficiat de o educație rar întâlnită pentru acea vreme. A crescut vorbind româna, maghiara și germana, iar încă din copilărie a descoperit pasiunea pentru literatură. Mama sa, Else Sänger, de origine germană, era o mare iubitoare de literatură și a avut un rol esențial în formarea sa intelectuală. În casă se vorbea frecvent germana, iar copiii au fost crescuți într-un spirit cosmopolit, cu accent pe cultură, lectură și studiul limbilor străine, explică muzeograful Roxana-Maria Cornea.
A fost elev al Liceului „Andrei Șaguna”, unde i-a avut profesori pe Emil Cioran și Octavian Șuluțiu. La doar 16 ani era deja cunoscut în mediile literare, iar la 17 ani publica primul său volum de poezie, „Poemele poetului tânăr”, premiat de o comisie din care făceau parte Mircea Eliade, Tudor Vianu și Mihail Sebastian.
În această perioadă apare și marea sa poveste de dragoste. Se căsătorește cu Mira, femeia care îi va rămâne alături întreaga viață și care avea să devină o prezență constantă în memoriile și scrierile sale. Anii petrecuți în România îl transformă într-un nume cunoscut al generației sale. Publică poezie, face gazetărie culturală și colaborează cu unele dintre cele mai importante reviste literare ale vremii, precum „Gândirea”, „Universul literar”, „Viața literară”, „Vremea”, „Familia”, „Lanuri”, „Glasul Bucovinei”, „Pagini literare” și „Frize”, revista brașoveană cu care a rămas strâns legat. Tot în această perioadă promovează tineri autori și își construiește reputația de poet și gazetar apreciat în cercurile culturale ale vremii.
A doua viață. Elveția și alegerea exilului
După cel de-Al Doilea Război Mondial, destinul lui Ștefan Baciu se schimbă radical. În 1946 este numit atașat de presă al Legației României din Berna. Pentru mulți diplomați români ai epocii, acea perioadă a reprezentat o răscruce. În timpul misiunii sale diplomatice colaborează cu reviste literare elvețiene și urmărește de la distanță transformările dramatice din țară. În 1948 primește ordinul de a se deplasa la Sofia, însă refuză și demisionează din corpul diplomatic.
Alege exilul și libertatea în locul întoarcerii într-o Românie comunistă. Decizia sa are însă și consecințe dureroase. Temându-se de represalii, familia rămasă în țară distruge o parte din manuscrisele și documentele sale, iar din acel moment începe lungul său drum prin exil.
A treia viață. Brazilia, Che Guevara și consacrarea internațională
Prima țară care îi oferă o șansă este Brazilia. Ajunge la Rio de Janeiro în 1949 și, după ani dificili, devine unul dintre cei mai apreciați jurnaliști de politică internațională din presa sud-americană.
Potrivit Roxanei-Maria Cornea, aceasta este perioada în care Ștefan Baciu își construiește reputația internațională. Publică mii de articole, promovează literatura latino-americană și intră în contact cu unele dintre cele mai importante figuri politice și culturale ale continentului. Printre episoadele mai puțin cunoscute se numără și întâlnirea sa cu Che Guevara, pe care l-a intervievat în perioada în care activa ca jurnalist în America Latină. L-a cunoscut și pe Fidel Castro.
În Brazilia și ulterior în Hawaii, Baciu devine un adevărat ambasador cultural al României. Înființează reviste, traduce poeți români și latino-americani, predă la universități americane și creează celebra revistă internațională de poezie „Mele”, prin care promovează autori din întreaga lume.
Brașovul pe care nu l-a părăsit niciodată
Deși ajunge profesor universitar, cetățean de onoare al orașului Rio de Janeiro și o personalitate recunoscută în America Latină, Ștefan Baciu nu se desprinde niciodată sufletește de Brașov. Dealul Melcilor, Șcheii, Tâmpa și străzile copilăriei sale apar constant în poeziile și memoriile sale. „Dorul” devine una dintre temele centrale ale operei sale. De altfel, unul dintre volumele sale cele mai cunoscute poartă chiar titlul „Radiografia cuvântului dor”.
Ștefan Baciu a murit în ianuarie 1993, la Honolulu, în timpul unei convorbiri telefonice cu sora sa din România. Nu a mai apucat să revină în țară, însă după 1989 a reluat legăturile cu mediul cultural românesc și a făcut donații importante Academiei Române.
Astăzi, Brașovul îi păstrează memoria prin Muzeul „Ștefan Baciu”, deschis în cadrul Muzeului „Casa Mureșenilor”, și prin strada care îi poartă numele. Rămâne povestea unui brașovean care a plecat din orașul de sub Tâmpa pentru a ajunge până în Hawaii, fără să înceteze vreodată să se considere acasă.
