În data de 15 ianuarie, România își sărbătorește cultura. O zi trecută discret în calendar, uneori umbrită de iarnă, de griji și de agenda zilnică, dar care poartă în spate o semnificație grea. Nu întâmplător, această dată coincide cu ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, omul care a fixat pentru totdeauna o limbă, o sensibilitate și o conștiință.
Ziua Națională a Culturii a fost instituită relativ recent, în 2010, prin Legea nr. 238/2010 tocmai din nevoia de a aduce cultura mai aproape de oameni și de a-i reaminti locul într-o societate tot mai grăbită. Nu este o zi festivistă prin definiție, ci una de reflecție, despre ce suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Nu ar trebui să fie doar o bifă în calendar sau un prilej de discursuri festive sau postări tematice pe rețelele de socializare. Este, poate, una dintre puținele zile în care suntem invitați să ne uităm sincer la ce am construit și, mai ales, la ce am lăsat în urmă. Cultura nu trăiește doar în manuale, în busturi de bronz sau în evenimentele oficiale. Ea trăiește sau moare prin în felul în care citim, vorbim, ascultăm și ne raportăm unii la alții.
Există o istorie simbolică a acestei zile de 15 ianuarie. Eminescu nu a fost doar poetul idealizat din manuale, ci un om profund preocupat de destinul națiunii, de educație, de degradarea valorilor și de superficialitatea vremurilor sale, iar acest aspect creează o punte incomodă între trecut și prezent. Multe dintre cele rostite pe atunci par să ne urmărească și azi, dovedindu-ne astfel că Mihai Eminescu este un poet al tuturor vremilor:
„Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
[…] Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”
Mihai Eminescu, „Scrisoarea a III-a”
Trăim într-o epocă în care cultura nu mai este doar refuzată, ci pur și simplu amânată. „Mai târziu”, „când am timp”, „altădată”. Cărțile așteaptă cuminți pe rafturi, teatrele se luptă să-și păstreze publicul, iar artiștii își caută locul într-o lume care cere rapiditate, nu profunzime. Cultura nu mai este atât de contestată, dar nici prioritară. Avem biblioteci digitale, arhive, concerte online, expoziții virtuale. Avem totul la un click distanță. Ce lipsește, de fapt, nu este oferta, ci răbdarea. Timpul de a sta, de a citi, de a înțelege. Cultura cere liniște, iar liniștea a devenit rară.
Ce ne-a mai rămas? Ne-a rămas limba, cu toată frumusețea și fragilitatea ei. Ne-au rămas scriitorii, artiștii și profesorii care încă luptă, adesea în tăcere, să transmită mai departe sens și valoare. Ne-a rămas responsabilitatea de a înțelege că o societate fără cultură este una fără memorie și fără viitor. Ne-a rămas șansa de a înțelege că o societate fără cultură nu se prăbușește spectaculos, ci se erodează încet, aproape imperceptibil!
Ziua Națională a Culturii nu ar trebui să fie doar despre discursuri oficiale și coroane de flori. Ar trebui să fie despre gesturi mici, dar sincere: o carte deschisă, un spectacol văzut, o conversație purtată cu sens. Cultura nu este un obiect de muzeu. Este ceva viu, dar fragil, care trăiește doar dacă este prețuit.
Poate că, până la urmă, întrebarea nu este ce a mai rămas din cultură, ci ce suntem dispuși să facem ca ea să rămână…
