Legea grațierii, între atribut democratic şi dispută politică

Abordarea corupţiei ca fenomen social, aproape generalizat în România, necesită parcurgerea şi interpretarea normelor juridice care-i definesc conţinutul şi criteriile pe baza cărora o persoană poate fi catalogată drept coruptă. Dar înainte de a face acest lucru, plecăm de la ceva foarte clar: nu trebuie să se graţieze faptele de corupţie, şi nici nu trebuie să se renunţe la recuperarea prejudiciului stabilit de instantă. Acest lucruri sunt prevăzute clar în proiectul de lege înaintat de Guvern.

Totuşi, nu pot să nu remarc faptul că, în prezent prevederile Codului Penal, ca lege generală nu numai că este dezbătut şi criticat de către instituţiile a căror atribuţii este aplicarea normelor sale, de către practicieni ai dreptului (inclusiv de către unii dintre autorii lui care acum fie se supun rigorilor sale, fie se lovesc de prevederile sale), dar şi de către opinia publică. Din aceste împrejurări se deduce faptul că normele sale, în actualul format şi conţinut, nu reprezintă un factor de echilibru în societate, aşa cum ar fi trebuit să fie, ci mai mult unul destabilizator, de şantaj.

S-au făcut multe abuzuri în Justiţie împotriva unor oameni politici. Ca dovadă, judecătorii au respins multe din dosarele în care politicienii erau acuzaţi de corupţie. Dar răul pe care îl fac procurorii care fac abuziv dosare de corupţie, nu trebuie îndreptat cu alt rău, prin tolerarea corupţiei.

Legea graţierii trebuie abordată din mai multe puncte de vedere: juridic, social şi politic.

Din punct de vedere juridic, în lege se stabileşte în mod precis, clar, fără echivoc condiţiile în care se aplică şi domeniile vizate de efectele ei, nelăsând loc interpretării şi aplicării preferenţiale. Aşa cum este şi practica în societăţile cu o democraţie consolidată (din păcate societatea românească este novice în această privinţă) adoptarea unei asemenea legi implică dezbateri, de cele mai multe ori contradictorii, între factorii de decizie, dezbateri care se concretizează în forma finală a legii. Legea graţierii, în varianta propusă de Guvern, are o formă şi un conţinut care nu lasă loc de interpretări şi va fi adoptată într-un mod democratic.

Aspectul social se înscrie în spectrul de analiză al impactului legii graţierii. O lege care-şi defineşte în mod clar sfera de influenţă şi limitele de aplicare nu face decât să asigure un climat social propice dezvoltării societăţii în ansamblul ei şi să evite mişcările de stradă, care devin tot mai dese şi cu un impact evident în sfera legiferării. Instituţia graţierii face parte din recuzita unui parlament ales democratic, unui guvern desemnat de către un parlament care exprimă opţiunea poporului, în marea lui majoritate.

Pentru aceste motive nu trebuie confiscat, prin ieşiri în stradă, exerciţiul democratic, chiar de către oameni care recunosc că au asistat pasivi la procesul electoral. Nu trebuie de asemenea omis faptul ca aceste măsuri (graţierea) apar ca fiind excepţionale într-o societate, atât timp cât sistemul sau juridic este unul solid şi bine coordonat, sau aplicat de către instituţiile abilitate.

Sub aspectul politic, cred că se omite atributul esenţial al clasei politice, acela de a fi emanaţia poporului, prin votul de încredere acordat la alegerile electorale. Mai bine spus, clasa politică conducătoare are girul poporului, dar odată cu acesta trebuie să îşi asume şi responsabilitatea în faţa lui, obligaţie care nu revine partidelor politice aflate în opoziţie. De multe ori acestea sunt cele care alimentează şi întreţin ieşirile în stradă, ignorând faptul că dacă ar fi fost la guvernare ar fi procedat la fel, obligate fiind să ţină cont de toate aspectele vieţii într-un stat democratic, şi pe care, din opoziţie, le ignoră.

Întrebarea care se cuvine a le fi pusă priveşte neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale, în domeniul juridic, administraţiei penitenciarelor, legiferării, care odată îndeplinite nu ar mai fi pus actuala clasă politică în situaţia de a fi obligate a recurge la măsuri excepţionale şi nici ţara nu ar mai fi fost expusă unor presiuni externe şi unor amenzi usturătoare care impietează asupra bunului mers al societăţii.

În concluzie, opoziţia politică ar trebui să acţioneze ca factor de echilibru atunci când cei aflaţi la guvernare nu mai par să slujească interesului naţional, şi nu ca permanent factor de dezechilibru social pentru simplul motiv că nu acţiunile de conducere ale acestei ţări nu le pot fi atribuite.

 

Mihai Popa

Deputat PSD

Leave a Reply

%d bloggers like this: