Smiley face

Biciclist prin Brașov: provocări și așteptări (episodul 2) (INTERVIU)

După o prezentare simplistă și subiectivă asupra statutului de biciclist în Brașov (un statut între Evadatul și Die Hard), să luăm pulsul străzii pentru a fi obiectivi.

Am purtat o discuție interesantă cu Codry, o împătimită a pedalatului în timpul liber, specialist customer support la o companie IT internațională dar si maseur.

Reporter: Ce reprezintă bicicleta pentru tine?

Codry: Distracție în timpul liber, mijloc de transport toată săptămâna. Ploaie, vânt, soare, nu contează. Cum se face vremea acceptabilă, să zicem 15 grade, până la primele semne ale înghețului, este o plăcere să plec dimineața spre birou. 5 km dus, 5 km întors. Ideea e să nu mai folosim atât de multe mașini, să mergem cât mai mult pe jos sau să pedalăm, să respirăm aer curat, să ne bucurăm de natură.

Nu ți se pare riscant pedalatul prin oraș?

Da și nu, m-am obișnuit. Mi-am dezvoltat o strategie de a lua eye contact cu șoferii. Acum 3 ani, când am început să folosesc în mod constant bicicleta ca mijloc de transport prin oraș, era să-mi iau de multe ori bătaie… intenționam să educ eu oamenii – „Aici e pista de bicicleta… lasă-mă și pe mine, fac și eu parte din trafic”. Săreau la ceartă din prima… „Cine ești tu… ce vrei…?”. Răspundeam că sunt un cetățean al României care dorește să ajungă la destinație  Atitudinea mea e impunătoare, evident profit de faptul că sunt fată… Sunt sigură pe mine.

S-a schimbat ceva în trafic în ultimii ani?

Observ o schimbare în bine, șoferii devin conștienți de prezența noastră, nu mai sunt agresivi ca înainte. Mai sunt acei șoferi de weekend care, atunci când văd o bicicletă, se sperie, frânează de dau cu nasul de volan sau, din contră, cu un metru înainte de intersecție accelerează ca să-ți taie calea. Încă sunt mulți împotriva bicicliștilor, văd bicicleta ca o formă de plimbare… Un șofer mi-a strigat: „Domnișoară, du-te și te plimbă în parc!” Mergeam spre birou. În plus, în parc nu avem voie. Mă intreb de ce nu avem voie și noi în parc?

Nu poți intra în parc nici cu bicicleta, nici măcar cu trotineta sau skateboardul. Cum intri în parc te simți vinovat, deși mergi atent.

E ca la șofat. Grija trebuie să fie împărțită. Sunt oameni care, din necunoștință, neînțelegând că ghidonul e volanul nostru, se sperie, nu e neapărat vorba de prostie sau rea-voință ci de lipsa de educație din ambele tabere. Educația trebuie să pornească de la autorități.

Am fost în Berlin de curând. Prima dată cu bicicleta. M-am simțit în siguranță maximă. La STOP îmi dădeau prioritate oriunde. Legal, pietonul are prioritate, biciclistul are prioritate, și, la sfârșit, șoferul. Educația, la noi sau oriunde, se impune prin legi. Mai e nevoie de încă o generație sau două până autoritățile vor conștientiza nevoile grupului nostru…

OK, în oraș abordarea e de „junglă și tupeu”. Dar în afara orașului, pe poteci de munte, situația e roz?

Și acolo există hate din partea oamenilor. De la o săptămână la alta găsești bușteni puși intenționat pe poteci, tocmai ca să nu mai trecem cu bicicletele. Acolo pe munte nu văd cum am încurca. Turiștii ne aud când venim, nu au existat accidente.

În spate la Grădina Zoologică din Noua e un drum forestier care duce spre Timișul de Sus. Când trece o motocicletă sau un scuter se strica tot zenul din zonă. Nu au voie, dar găsesc portițe. Poate că și pe potecile de munte buștenii puși intenționat sunt cu dedicație pentru ATV-uri și motociclete, dar sunt afectați și turiștii și bicicliștii.

Aici cu siguranță intervine jandarmeria montană. Sau ar trebui. Mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu motor pe potecă și nu e plăcut. 5 minute inhalezi noxele lăsate în urmă. Mai rău e că se strică poteca de la greutatea motorului, de la crampoane. Și în Poiana Brașov există un conflict mai mult sau mai puțin deschis între bicicliști și motoriști. „Nebunia” asta vine din libertatea pe care o ai pe două roți; esti mai flexibil, te miști mai repede. Asta nu exclude o limită a decenței.

Când plec cu bicicleta îmi pun cască, pornesc stopul, mă îmbrac fosforescent. Poate exagerez. Pe de altă parte, am văzut noaptea bicicliști fără vestă reflectorizantă sau ochi de pisică, sau fără cască în timpul zilei.

Nici eu nu port cască în oraș! Mi se pare că riscul să cad din vina mea este foarte mic; dacă dă o mașina peste mine voi fi oricum o legumă (ha-ha). În pădure, da, e altă situație! Am cască, genunchere, cotiere, tibiere, de toate, sunt blindată, pentru că acolo chiar poți să cazi și nu știi peste ce dai. Mi s-a întâmplat să cad în cap, să cad cu gâtul în ghidon, să-mi rămână bicicleta pe potecă iar eu să pornesc la vale (auuu!). La sporturile extreme ai multe elemente de finețe pe care dacă nu știi să le abordezi te-ai dus. În oraș, „elementele extreme” sunt gurile de canal.

Am văzut zilele trecute o familie pe bicicletă, tata în față, doi copii, mama încheia plutonul. Un fel de cârd de rățuște. S-au asigurat, au trecut cu tupeu prin intersecție. Sunt de apreciat pentru curaj, dar parcă e și un pic de inconștiență, în  condițiile în care traseul de biciclete nu e bine delimitat cu stâlpișori sau marcaje clare.

Dar ce să faci, să nu te mai dai? Să renunți la o plăcere?

E un cerc vicios. În parc nu ai voie, pe trotuar e aglomerație (nici acolo nu ai voie), te învârți ca milogul în jurul parcului. Pe șosea e riscant. Poate că și mărimea grupului de bicicliști contează: cu cât sunt mai multi poate ies mai bine în evidență, șoferul se gândește de mai multe ori, nu o să intre printre ei.

Suntem tot mai mulți. Dimineața, la prânz, seara, la birou, la piață, pe bicicletă. Cu cât suntem mai mulți cu atât șoferii conștientizează. La un moment dat se vor sesiza și autoritățile, vor aloca mai multe fonduri. Situația începe să fie din ce în ce mai bună. Așteptăm schimbări legislative și de atitudine. În secolul ăsta, dacă se poate…

(va urma)

Adrian Tatu

Leave a Reply

%d bloggers like this: