Smiley face

Aventura arctică a unei nevăzătoare (FOTO)

Noi, asociaţia Bastonul Alb, suntem cunoscuţi în Braşov pentru nenumăratele cine pe întuneric care au sensibilizat deja sute de oameni. Anul acesta Irina a organizat prima cina pe întuneric în Norvegia – unde se afla într-un stagiu de voluntariat. De data aceasta evenimentul a fost uşor diferit deoarece meniul a fost suta la sutaromânesc iar invitaţii nu au ştiut ce vor mânca. Tot Irina a fost cea care a gătit şi servit în cadrul evenimentului.De asemenea, colega noastră a ajuns anul acesta în Svalbard – o insula din Oceanul Arctic – unde a fost prima nevăzătoare care a urcat pe un
gheţar.
Mai jos link-urile din presa norvegiana (cu cina pe
întuneric) şi din presa din Svalbard:
La sfarsitul lunii februarie am avut parte de o experienta care greu poate fi descrisa in cuvinte. O saptamana in Svalbard – o insula în oceanul arctic, aproape de polul nord. In ciuda peisajelor reci, de gheata, acolo locuiesc oameni calzi, prietenoși, care vin din toate colturile lumii pentru a gusta din tot ceea ce oferă natura salbatica. Am avut curiozitatea experientei si m-a atras aventura in astfel de locuri, am vrut sa simt locul și ocalniciil. Am fost curioasa cum as povesti despre o aventura exotica pe care cei mai multi oameni o vad altfel. Sunt nevăzătoare și tot ceea ce pot percepe cu ochii fizici, este diferența între lumina și întuneric și câteodată forme cu contrast foarte puternic. Astfel, pentru mine toate experientele au fost diferite. Modul în care m-am raportat la lumea de acolo a fost diferit, și asta m-a făcut sa le arat și altora ca în viata ne punem singuri bariere.
Din multiple posibilități de a explora insula, am ales câteva excursii care s-au dovedit a fi adevarate teste de rezistenta fizica si psihica. Dacă cu snowmobilul și cu sania trasa de câini husky am fost doar un pasager, în excursia către o peșteră de gheata am fost suta la suta pe picioarele mele, am fost nevoita sa ma orientez doar după ceea ce simțeam sub picioare și câteva sunete pe care le puteam distinge în bătaia nebuna a vântului arctic. De obicei, ca nevăzătoare, ma ghidez după sunete, dar aici era aproape imposibil. De asemenea, relieful nu îmi permitea sa merg la brat cu cineva asa ca, singura varianta era sa urc fără sa ma gândesc la nimic. Vremea și relieful nu păreau complet neconoscute. Am copilarit si trait in Brașov, România unde iarna pot fi atinse temperaturi sub -20 de grade; locuiesc în Volda Norvegia unde m-am familiarizat cu vântul puternic. Ce urma cuprindea ambele extreme, dar si alte surprize. Eram 7 oameni plus Mirko – ghidul nostru. Cand ne-am cunoscut i-am marturisit faptul ca nu văd, iar răspunsul lui calduros a fost “nu e nicio problema! O sa reușești!”
Nu știam dacă am primit raspunsul oficial, de incurajare, făra sa realizeze cu adevărat cât de puțin pot vedea sau eram în fata unui om plin de empatie care înțelege capacitățile oamenilor indiferent de aparente. Spre surprinderea mea, a fost a doua varianta. Excursia noastra a inceput la poalele unui munte, urmand sa ajungem sa traversam un ghetar. Nu eram constienta de parcursul drumetiei, dar, fara idei preconcepute despre pericole, paseam inainte. Vocile de lange mine spuneau frecvent “mai la stanga”, “ mai la dreapta”, urmam instructiunile si continuam sa urc. Inceputul a fost mai complicat decat ma asteptam, dar ce se intampla in jurul meu ma incuraja sa continui. Intre timp, totul devenise accesibil. Vântul bătea foarte tare viscolind zăpada. Sub picioare se auzea sunetul zăpezii inghetate. Totul era alb și o parte din colegii de drumeție încercau sa depășească cu bine primele obstacole. Când spuneau ușor tematori “nu pot sa vad nimic!”, le spuneam cu zâmbetul pe buze “Bine ai venit în lumea mea!”. Ii înțeleg! Toată lumea povestește pe insula despre prezenta urșilor polari, Mirko cară în spate o pușcă care nu te poate face sa uiți de asta. Am traversat o zona în care era o prapastie… Nu are cum sa fie comod sa nu mai vezi nimic!
Într-un final, am ajuns la peștera de gheata care se afla înăuntrul ghetarului. Accesul se făcea alunecând ca pe un tobogan printr-un loc destul de strâmt. Ghidul ne spusese de la început să nu ne panicam pentru ca înăuntru vom găsi o deschidere mai larga. Asa a fost! M-am ridicat în picioare, mi-am fixat bine casca și am început sa explorez. Mirko mi-a spus cum trebuie sa merg, ce obstacole am în drum și m-a ajutat sa explorez cu mâinile toate formele și structurile de gheata pe care ceilalți le-au admirat cu ochiul liber. După ce am ieșit din peșteră, tot Mirko a fost cel care m-a ghidat înapoi jos. De data asta senzațiile au fost diferite – vântul bătea din spate, picioarele se afundau și mai tare în zăpada iar sunetele se auzeau diferit. Deja ma acomodasem cu totul. Astfel, drumul de întoarcere era o simpla plimbare cu toate ca eram pe același ghetar. In viziunea multora, acest gen de excursie era nepotrivita pentru mine, si nu mi-ar fi dat sanse sa reusesc. Mie nici nu mi-a trecut prin cap! Recunosc insa ca am avut noroc de un ghid cu deosebite competente sociale, prieteni si colegi pe care ma pot baza, oamenii alaturi de care am infruntat clima si relieful si ne-am bucurat de bogatia naturii. Viata mi-a arătat ca sunt in stare de orice si noi insine suntem cei care decidem cat de departe putem merge. “Cerul este limita!
file:///C:/Users/User/Downloads/Aventura%20arctica%20a%20unei%20nevazatoare.pdf
http://www.nernett.no/artikler/nyhende/dinner-dark

Leave a Reply

%d bloggers like this: